Aici vantul despic
a tacerea si vajaie in urechile mele ca un cutremur ambulant.E un cutremur interior ce ma seaca de puterile de viata cu orice frunza in flacari rupta din funiile spanzuratorilor...Un nor trece ca o pluta cu o ruta necunoscuta pe oceanul infinitului.Cerul atat de rece devine atat de inalt la orice incercare nasabuita de a sti ce se afla dincolo de el.Iarba uda si pamantul namolos ma fac sa ma simt murdara.Simt pe talpi greutatea namolului. Un stol de pasari calatoresc in departari.Se departeaza de suferinta noastra si merg sa caute altundeva fericirea.O pasare bolnava inca incearca sa mai dea din aripi si sa sa se rupa de pamantul ud ce ii va aduce moartea la prima ninsoare.Incearca sa se rataceasca si ea in infinitatea cerului si sa isi decoloreze negrul aripilor dupa ceata deasa.Celelalte pasari sunt atat de sus insa ea atat de jos incat nu va mai putea niciodata sa le gasesca, sa le vada sau sa fie alaturi de ele...Poate ca ea inca o sa le mai astepte si anul viitor...O sa le astepte in scoarta copacului langa care sta ghemuita de frig si in umezeala pamantului.O sa le astepte atat de mult numai pentru a le putea spune cu suferinta de acolo,din flori si din iarba ca fost singura.Tristetea ei lasa cateva lacrimi repezi si reci ale cerului sa curga.Dar ele se pierd in imparatia unui minut gri.Un strajer batran al peisajului sta gol.Cu haina de fier ruginit la pamant isi lasa crengile in bataia vantului si incearca sa povesteasca tot ceea ce a vazut in acesti ani,dar vantul ii acopera glasul.Sunt sigura ca vorbea caci am auzit o parte dintr-o poveste trista a unor 100 de ani grei.Acum a incetat a mai povesti si a inceput sa planga.Vantul ii usuca acum si ultima lacrima. Cateva casute privesc inspre dealuri.Privesc cum natura moare si ele sunt singurele care raman calde si primitoare.
a tacerea si vajaie in urechile mele ca un cutremur ambulant.E un cutremur interior ce ma seaca de puterile de viata cu orice frunza in flacari rupta din funiile spanzuratorilor...Un nor trece ca o pluta cu o ruta necunoscuta pe oceanul infinitului.Cerul atat de rece devine atat de inalt la orice incercare nasabuita de a sti ce se afla dincolo de el.Iarba uda si pamantul namolos ma fac sa ma simt murdara.Simt pe talpi greutatea namolului. Un stol de pasari calatoresc in departari.Se departeaza de suferinta noastra si merg sa caute altundeva fericirea.O pasare bolnava inca incearca sa mai dea din aripi si sa sa se rupa de pamantul ud ce ii va aduce moartea la prima ninsoare.Incearca sa se rataceasca si ea in infinitatea cerului si sa isi decoloreze negrul aripilor dupa ceata deasa.Celelalte pasari sunt atat de sus insa ea atat de jos incat nu va mai putea niciodata sa le gasesca, sa le vada sau sa fie alaturi de ele...Poate ca ea inca o sa le mai astepte si anul viitor...O sa le astepte in scoarta copacului langa care sta ghemuita de frig si in umezeala pamantului.O sa le astepte atat de mult numai pentru a le putea spune cu suferinta de acolo,din flori si din iarba ca fost singura.Tristetea ei lasa cateva lacrimi repezi si reci ale cerului sa curga.Dar ele se pierd in imparatia unui minut gri.Un strajer batran al peisajului sta gol.Cu haina de fier ruginit la pamant isi lasa crengile in bataia vantului si incearca sa povesteasca tot ceea ce a vazut in acesti ani,dar vantul ii acopera glasul.Sunt sigura ca vorbea caci am auzit o parte dintr-o poveste trista a unor 100 de ani grei.Acum a incetat a mai povesti si a inceput sa planga.Vantul ii usuca acum si ultima lacrima. Cateva casute privesc inspre dealuri.Privesc cum natura moare si ele sunt singurele care raman calde si primitoare. Observ sculptura simetrica a ramei tabloului din fata mea.Uimita si placut surprinsa de aceasta prima plimbare pe o bucata de panza, inaintez spre urmatorul tablou...
